Stop Fumatul

E mai cool să nu fumezi :)

Apologia fumatului

Autor: Raluca M.

 

Dacă mi-ar fi spus cineva că eu de mâine nu voi mai fuma, mi s-ar fi părut o afirmaţie monstruoasă, cu atât mai mult cu cât conţine cuvântul „mâine” în context. Dacă faptul că m-aş lăsa de fumat nu este destul de scandalos, atunci „mâine” îl ridică direct la stadiul de aberaţie.

Acum câteva nopţi mi-am adus aminte de planul meu ipotetic prin care urma să mă las de fumat, cândva, într-un an propice pentru astfel de decizii capitale. Jur că nu am fost eu cea care m-am îndemnat să mă joc cu focul, de-a ipotezele, de-a presupusul. Mi-a trecut prin minte un „ce-ar fi dacă acea zi îndepărtată din acel viitor imprecis şi improbabil ar fi chiar mâine?”… Sincer mă mir cum de nu m-am ridicat instant din pat şi nu m-am luat la palme pentru un asemenea afront. Era ca şi când nu m-aş fi crezut că eu într-adevar mă voi lăsa de fumat, ca şi când aş fi pus la îndoială această (in)certitudine şi m-aş fi autoprovocat la dovedirea contrariului. Înţeleg să-mi sugereze altcineva că ar fi cazul să las tutunul, înţeleg să-mi spună mama că nu e sănătos şi că am fumat destul, dar să-mi vorbesc mie însami de parcă aş fi un străin şi să mai şi fiu de acord? Clar, este povestea altei persoane, eu am fost doar în preajmă când era citită sau, printr-un fenomen paranormal, mă aflam în capul cuiva care plănuia să se lase de fumat şi acest lucru nu era nici pe departe surprinzător.

 În dimineaţa fatalei zile, revenindu-mi în fire după un coşmar în care eu, chipurile, într-un mod inexplicabil mă lăsam de fumat de voie bună, am realizat că nu e nici glumă, nici aberaţie, nici fatalitate, ci pur şi simplu profeţia trebuia împlinită. Mi-e imposibil să spun că am făcut-o din ambiţie, din dorinţa de a avea un corp sănătos sau din conştiinţa că „tutunul dăuneaza grav sănătăţii mele şi a celor din jur” sau pentru că „fumatul poate să ucida”. Dacă aş fi făcut-o din proprie iniţiativă, aş fi avut nevoie de o cantitate dublă de voinţă decat aş putea eu poseda, să nu mai vorbim de un plan riguros după care aş fi început să număr cu cinci luni înaine fiecare zi care ar rămâne între mine şi lipsa tutunului din viaţa mea. Sincer, aş vrea să vă spun că am avut ambiţia, voinţa, curajul de a face un asemenea pas hotărâtor, însă nu ar fi adevărat, iar scopul meu în aceasta situaţie surpriză este să fiu cât se poate de sinceră şi spontană referitor la sentimentele contradictorii provocate de întâmplarea în discuţie.

             Ştiu că ţi se pare ca o mică anecdotă ghiduşă şi îţi vine să râzi citind aceste rânduri (mă refer dacă eşti fumător, că de nu, este evident că vei găsi totul de o rară aberaţie), însă chiar m-am lăsat de fumat! A urmat prima cafea de dimineaţă neînsoţită de câteva ţigări, apoi pauza de ţigară fără existenţa celei din urmă, după aceea o masă de prânz copioasă neurmată de o ţigară „sănătoasă” şi seara de un pahar de vin delicios, desigur fără acea jumatate de pachet de dinainte de culcare. Comportamentul meu devenise inexplicabil. Mâna nu căuta prin geantă după pachetul de ţigări şi bricheta cea nouă, nu verificam să văd dacă am suficiente ţigări să-mi ajungă toată ziua sau dacă ar fi fost cazul să mai cumpăr în drum spre servici. Mi s-a părut suspect cum turnam tacticos cafea în ceaşcă, cum o savuram, cum nu am izbucnit isterc în râs spunându-mi ce glumă bună am făcut, apoi să-mi aprind firesc o ţigară şi să trag adânc în piept un fum binemeritat. Toate s-au întâmplat ca şi când mi-era scris, în frunte mi-era pus, însă începând din acea zi mintea mi-a luat-o razna şi orice aş face n-o pot convinge să îşi reia atribuţiile.

             „Mâine” a trecut, iar mie îmi vine să plâng şi să urlu, să mă manifest în feluri nedemne de un asemenea motiv, însă m-a cuprins o depresie extrem de consistentă. Trag concluzia că am iubit foarte mult ţigara, probabil o voi iubi toată viaţa. Nu m-am apucat de fumat pentru că îl vedeam pe tata în fiecare dimineaţă bându-şi cafeluţa şi fumându-şi ţigara înainte să meargă la sală sau în fiecare seară stând în pat şi citind probabil Jack London într-un norişor de fum sau pentru că i-am văzut pe colegii mai mari şi vrând să-i imit am început să mă prostesc până a devenit o obişnuinţă. Nu sunt dependentă de tutun, de nicotină, ci de toate lucrurile pe care le-am înrudit de-a lungul vieţii cu o ţigară, toate împrejurările în care n-ar fi putut lipsi, toate momentele cărora o ţigară le-ar fi adaugat un plus de farmec.

Nu ştiu de unde să încep odiseea, de la perioada în care fumam în baie cu capul pe geam, când fumam la leaganele din spatele şcolii generale încercând să mă pitesc profesori, când fumam de la alţii amăgindu-mă că sunt fumatoare de ocazie, când cumpăram ţigări la bucată şi le fumam cu conştiinţa încărcată împreună cu prietenele mele în depeche-otecă, rock-otecă sau cel mai probabil „la pietre”, în ultimul an de liceu când noaptea pe pervazul ferestrei repetam poezii pentru BAC şi aprofundam orice comentariu mult mai bine însoţit de una-două ţigări More sau de când nimeni n-ar mai fi putut sta între mine şi pachetul de ţigări. Toţi au fost anii mei şi-mi face plăcere să-mi amintesc de ei, tocmai pentru că sunt puşi la păstrare, la „afumat”. Toate amintirile mele de adult de până acum, merg mână-n-mână cu o ţigară, un pachet, un cartuş. Orice aş povesti din întâmplările trecute, imposibil să nu ajung cu povestea la inevitabilul moment în care am iesit afara să / m-am aşezat la o tesasa să fumez o ţigară, stăteam întinsă în iarbă şi / mă plimbam pe străzile cutărui oraş şi fumam o altă ţigară sau la inevitabila dezamagire din cauza fumatului interzis.

Ce poate fi mai relaxant, decât să stai la o terasă vara undeva sus, de unde se vede tot Clujul, de fapt la orice terasă, oriunde, oricând, să bei o cafea fiebinte, un frappe, ceva răcoritor sau ceva tare şi să fumezi câteva ţigări sau mai multe, dupa gustul şi nevoia fiecăruia, în timp ce citeşti o carte sau conversezi cu prietenii. Mereu am reuşit să comunic mai mult cu prietenii mei pentru că în fiecare pauză de ţigară îi sunam timp de cel putin două ţigări. Din fiecare ţară pe care am vizitat-o mi-am cumpărat cel puţin o scumieră sau o brichetă drept suvenir şi căutatul acestora prin magazine era un obiectiv în sine în orice călătorie. Fiecare petrecere implica fără nicio marjă de eroare un pachet de ţigări şi eventualii mililitrii de alcool. Acum va trebui să-i găsesc pauzei de ţigară un alt nume, pentru că scopul în sine al acestui tip de pauză s-a evaporat şi a fost stins într-o scrumieră prea plină. Iubeam aerul tare de munte şi peisajul salbatic pentru că puteam ajunge la contemplarea perfectă cu o ţigară apreciativă în mână, iar întreaga lume ce se desfăşura în faţa mea devenea brusc fascinantă. N-o să mai am ocazia să spun vreodată „încă o ţigară şi plecăm” când sunt în oraş, în vizită, la chef şi ar cam fi cazul să punem capul pe pernă, de acum încolo o să plec pur şi simplu, deşi lucrurile povestite la acea ultimă ţigară erau de obicei cele mai interesante. N-am trăit niciodată experienţe atât de idilice legate de lectură ca cele avute pe malul mării, sub o umbrelă mare de plajă, cu o carte delicioasă, cu fumuri de ţigară delimitând fiecare capitol şi valurile izbindu-se zgomotos de mal, într-o rimă perfectă. Oricât de multe exemple aş încerca acum să dau, un lucru este foarte clar: nu ştiu cum să mă comport fără o ţigară la îndemână. Ştiu exact cât sunt de plăcute toate aceste lucruri şi mă întreb cum vor fi de acum înainte având în vedere că am întrerupt ritmul, firescul.

Nu ştiu cum de mi s-a întâmplat una ca asta, pentru că evident nu m-am supus de una singură unei torturi psihice. Probabil aşa scria ieri că se va întâmpla azi şi printr-o inexplicabilă lipsă a prezenţei de spirit m-am trezit că azi sunt într-adevar nefumătoare. Atât de nefiresc mi se pare tot în jur, nimic nu mai prezintă interes, nimeni interesant, timpul parcă s-a înmulţit, peste tot oameni care trag fără griji din ţigară. Nu asta e problema mea, cum că simt fizic nevoia să fumez, ci restul, ce voi face de acum încolo într-un bar, restaurant, terasă, club, pe plajă, în drum spre orice, când mă uit la un film, când vorbesc la telefon, când aştept autobuzul, trenul, avionul, când cineva întârzie la întâlnire, când vecina mă invită duminica la o cafea, când nu pot să dorm noaptea, când rătăcesc pe internet, când mă despart de o prietenă în faţa casei, când ar trebui să fumăm „ţigara de după”, când ceva mă frământă, când pur şi simplu n-o să am altceva de facut, ce-o să fac?

Se pare că nu întâmplător, la două zile după incident, am început să citesc jurnalul lui Oscar Wilde în care marturisea: „Nu pot trăi fără ţigări: prima şi cred că cea mai groaznică experienţă din viaţa de puşcăriaş am avut-o când mi-au fost interzise. Secretul identităţii mele a dispărut imediat: chipul meu trebuie să fie întotdeauna ascuns de nori. Acum, de câte ori mă gândesc la acea cumplită perioadă, simt o nevoie absurdă de a aprinde o ţigară. Fumez tot timplu, desigur. Ţigările sunt torţele conştiinţei de sine şi sub influenţa lor mă pot retrage din lume într-o sferă a senzaţiilor intime. Stau întins în pat şi urmăresc rotocoalele de fum ridicându-se spre tavan.” (Peter Ackroyd,  „Ultimul testament al lui Oscar Wilde”, Humanitas 2007, p.46)

Atât de bine îl înţeleg (exceptând din context puşcăria), atât de îndreptăţită este asocierea fumatului cu propria identitate, încât tind să cred că de fapt asta mi se întâmplă mie acum, că mi-am pierdut-o. Fizic sunt conştientă că m-am lăsat de fumat, însă psihic rătăcesc printre toate obişnuinţele pe care va trebui treptat să le adaptez prezentului, mă agaţ de toate motivele pentru care n-ar trebui să mă las de fumat, încerc să redefinesc toate lucrurile pe care le-am învăţat despre mine de-a lungul anilor şi să le dau o nouă semnificaţie, să-mi recompun autoportretul, să-mi modific limbajul, priorităţile, să-mi organizez altfel zilele, să găsesc noi preocupări, să fiu tot eu, dar alta.

Adio ţigări, vă voi păstra mereu în suflet, nu şi în plămâni. Mi-aţi fost alături atâţia ani, prin atâtea locuri, nu vă voi uita şi vă voi menţiona de câte ori va veni vorba, desigur involuntar. Acum drumurile noastre se despart. Va trebui să învăţ pas cu pas cum se trăieşte fără voi.

Voi reveni cu completări când voi simţi nevoia să laud ne-fumatul, când viaţa fără ţigară va fi singura pe care aş putea-o accepta. Cuvintele de apreciere aşteaptă să fie folosite în scopuri mult mai sănătoase.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Te rugăm să citești politica de confidențialitate și cookies, iar dacă ești de acord și accepți să primești comunicări pe e-mail de la SopFumatul.ro, inclusiv comunicări comerciale, te rugăm bifează mai jos: